Lechinta

Comuna este situata in partea de sud-vest a judetului, la 28 km de municipiul Bistriţa si la 28 km de orasul Beclean. Lechinta este strabatuta de raul Lechinta, cu aspect mai mult de parau, care desparte localitatea in doua.

Localitatea importantă din valea pârâului Lechinţa, cu aceeaşi denumire, apare în datele istorice prima dată în anul 1285, cu numele Lekicencha, ca şi o moşie vândută lui Hermann, fiul lui Hermann de Fata, magistrul spitalului de la Bistriţa, de către Dominicus fiul lui Nicolaus şi Nicolaus fiul lui Zegheu.

Se învecinează:
la nord cu comuna Şieu-Odorhei,
la vest cu comuna Matei,
la sud cu comuna Sânmihaiu de Câmpie,
la est cu comuna Galaţii Bistriţei,

Este o zonă cu tradiţie în cultivarea viţei de vie. Vinul de Lechinţa este cunoscut si apreciat atât in România cat si în afara României şi premiat cu diferte medalii. Cultura vitei de vie in acest areal viticol este foarte veche. Practicata, la inceput de catre daci, ea s-a dezvoltat tot mai mult in timpul stapanirii romane, cand comertul cu vin era prioritar. Mai tarziu, venirea sasilor in secolele al XII- lea si al XIII- lea a impulsionat si mai mult dezvoltarea viticulturii.

La baza vinurilor produse la Lechinta, Teaca si Bistrita sta acelasi soi, „Feteasca alba”, deopotriva de valoros prin insusirile sale de rezistenta la temperaturile mai scazute din timpul iernii, prin buna capacitate de acumulare a zaharului in struguri si prin vocatia de a produce vinuri de inalta calitate, deoarece darul binecuvantat al zeului Dionisos a gasit conditii prielnice pe aceste meleaguri, inca din cele mai vechi timpuri. Viticultura acestei zone s- a dezvoltat sub influenta unor conditii termice mai putin prielnice decat in restul Transilvaniei, care au putut fi invinse prin atenta alegere a locurilor de plantare a vitelor. Din acest motiv, viile Lechintei apar ca adevarate oaze fixate pe coastele sudice ale dealurilor, cu largi deschideri spre soare si lumina.

Directia principala de productie a regiunii o constituie vinurile albe, obtinute intr-o gama larga, de la cele de consum curent pana la cele de mare marca, dintre care unele pot fi demi- dulci si chiar dulci.

Localitatea viticola din aceasta zona, atestata din vechi timpuri, este Teaca. In Evul Mediu, Teaca devenise un centru viticol destul de important iar in anul 1546 aici se infiinteaza breasla dogarilor. Zona viticola cu denumirea de origine Lechinta, s-a conturat la actualele dimensiuni in perioada de inflorire a feudalismului.

Comuna Lechinţa cuprinde o înşiruire de şapte sate pe o distanţă de aproximativ 20 km, pe direcţia nord-sud. În partea centrală se află Lechinţa şi Vermeş, la nord Sâniacob, Ţigău şi Chiraleş, iar la sud Sângeorzu Nou şi Bungard.

Cel mai vechi document istoric care atestă comunitatea săsească de aici datează din anul 1333, când listele unei conscripții papale înregistrează un Johannes plebanus de Lekenche. Localitatea făcea parte în acea perioadă din comitatul Dăbâca, moșia fiind împărțită între mai mulți proprietari.

Din anul 1453 a primit dreptul de târg, localitatea întreţinând o activă viaţă economică. În anul 1472 regele Matei Corvin a acordat dreptul de patronat al consiliului oraşului Bistriţa asupra bisericii din Lechinţa. Între1554 si 1565 a activat ca paroh Christian Pomariu, umanist şi promotor al lutheranismului în Transilvania, cel care, în calitate de notar, a organizat Arhivele oraşelor Bistriţa, Cluj şi Braşov.

În 1602 localitatea a fost distrusă de către mercenarii generalului Basta, iar populaţia a fost aproape complet exterminată. După 1602 imigrează aici saşi din satele învecinate. În Lechinţa s-a stabilit un numar mare de saşi care au trăit alături de români până în 1944 (o parte şi după), extinzând treptat satul până la forma actuală. În toamna anului 1944 saşii au plecat în masă, iar localitatea a fost repopulată de locuitori din satele din jur şi din Munţii Apuseni.

Lechinţa (în maghiară Szászlekence, Lekence , în dialectul săsesc Lachenz, în germană Lechnitz, în trad. „Pârâul uscat”) este satul de resedinţă a comunei.Amplasarea localitatii în zona de deal- câmpie si climatul favorabil, au conditionat popularea si aparitia unei aşezări umane inca din cele mai vechi timpuri. Aici au fost gasite topoare din piatra gaurita si ceramica din epoca neolitica.

Cea dintâi menţiune documentară se păstrează din 1285 când moşia este consemnată într-un act de hotărnicie sub denumirea de Lechenche, pentru ca în listele de dijme papale din 1332-1336 să figureze cu cote ridicate. Un document din anul 1430 consemnează universas saxones populosque et iobagiones nostres de Lekencze, făcând distincţie între coloniştii cu statut de oameni liberi şi ceilalţi locuitori rămaşi la condiţia de iobagi. În 1439 regina Elisabeta donează moşiile Lechinţa, Vermeş şi Dipşa voivodului Transilvaniei, pentru ca la 1453 aceasta să intre odată cu întregul district în stăpânirea lui Ioan de Hunedoara. Şi în deceniile următoare moşia apare în stăpânirea unor familii nobiliare fapt care va frâna într-o oarecare măsură dezvoltarea localităţii. Cu toate acestea, aşezarea se afirmă ca o localitate majoră care dispunea de şcoală încă de la 1380 când este amintit ca rector al acesteia Blasius, iar în 1452 un Sigismundus literatus. Între 1554 şi 1565 paroh al bisericii din Lechinţa a fost marele umanist Christian Pomarius fostul notar al oraşului Bistriţa şi apoi al Braşovului şi Sibiului, promotorul Reformei în district, autorul primei hărţi a districtului Bistriţa. Primul jude cunoscut al Lechinţei este Andreas la 1450.

Azi sediul Primăriei din Lechinţa se afla intr-un conac ce dateaza din secolul al XVIII-lea.

Vermeș, mai demult Vermiș (în dialectul săsesc Warmesch, Vârměš, în germană Wermesch, Warmisch, Wermösch, în maghiară Vermes) este atestat în documente pentru prima dată în 1333, sub numele de Vermus, când preotul Iacob al satului a plătit 1 ferto de argint.În 1439 satul apare sub numele de Vermes, iar în 1441 sub numele de Wermes.Armata lui Giorgio Basta a distrus satul în 1602, doar biserica rămânând intactă.Mai târziu a fost repopulat cu sași, iar începând cu 1630 s-au stabilit în sat familii românești din Moldova.Biserica a fost folosita pana în anul 1973 cand ultimii sași au plecat în Germania.

Bungard, mai demult Bungardul Săsesc (în dialectul săsesc Bengert, în germană Baumgarten, Bangert, în maghiară Szászbongárd, Bongárd) este atestata documentar din anul 1331. Localitatea Bungard este situată în partea de sud a judeţului Bistriţa- Năsăud. Principala cale de acces este drumul judeţean care face legătura între Lechinţa şi Sânmihaiu de Câmpie.

Chiraleş, mai demult localitatea era numita- Chiraleşti (în dialectul săsesc Kirjeles, în germană Kirileis, Kirieleis, Kiriales, în maghiară Kerlés), este un sat Unul dintre evenimentele interesante întamplate în Chiraleş este înfruntarea armată dintre oastea ungară si cea a pecenegilor, din anul 1068. Numele de Chiraleş este un derivat al termenului Chiralesia („Doamne, miluieşte !”) care era la acea vreme strigătul de luptă al oastei ungare, ungurii fiind la acea vreme creştini de rit grec.

Sângeorzu Nou, mai demult Sângeorgiul Săsesc, Sângeorgiul Nou, Sângeorzul Săsesc, Sângeorzul Nou (în dialectul săsesc Säntgerjn, în germană Sächsisch-Sankt-Georgen, Sankt-Görgen, Sankt-Georgen, în maghiară Szászszentgyörgy) este un sat a carui atestare documentara apare in secolul XIV. Principala cale de acces este drumul judeţean care face legătura între Lechinţa şi Budeşti.

Sâniacob (în dialectul săsesc Jokeschderf, în germană Jakobsdorf, Jakobsdorf bei Bistritz, Jachesdorf, în maghiară Szászszentjakab, Szentjakab) este un sat in care influentele săseşti se observa la tot pasul.In centrul satului se ridica biserica ortodoxa ctitorita in anul 1911.

Ţigău (în dialectul săsesc Zaigendref, în germană Zegendorf, Zagendorf, Ziegendorf, în maghiară Cegőtelke, Szászcegő, Cegő, Szászcsegő) are o istorie mai controversata.Astfe prima menţionare a satului Ţigău se află într-o diplomă falsificată din 1345 (Zegew), iar prima apariţie sigură datează din 1346. Pe baza acestei diplome zona sudică a satului a fost vândută unor nobili din localitatea dispărută Fata. Despre proprietarii localităţii din rândul nobilimii mici şi locuitorii saşi şi maghiari ai satului deţinem mai multe documente medievale. Familia Fátai s-a stins la finele anilor 1420. Mai târziu familiile Bakay, Zalaházi, Zalai, Kecseti au deţinut posesiuni în Ţigău. În perioada principatului sunt pomeniţi noi familii de mici nobili, în 1620 familia Nagy de Ţigău, mai târziu familia Balog.