Mariselu

Comuna Mărişelu este aşezată în sud-estul judeţului Bistriţa-Năsăud, la 40 km distanţă de oraşul Reghin şi la 20 km distanţă de municipiul Bistriţa. Teritoriul se incadreaza in bazinul hidrografic al Raului Sieu.

Vegetatia este specifica zonei de deal joasa caracterizata de paduri de foioase flora spontana si plante medicinale.Fauna este reprezetata de vulpi, iepuri, fazan, caprior, mistret, lup, jder, dihori.

Comuna Mariselu se învecinează la:nord cu comuna Budacu de Jos,vest cu comuna Galaţii Bistriţei,sud cu comuna Teaca,est cu comuna Şieu.

Localitatile componente ale comunei sunt: Jeica, Mărişelu care este resedinta de comuna, Bîrla, Domneşti, Măgurele, Neţeni, Sîntioana,

Descoperirile arheologice arată că aceste locuri au fost populate înca din perioada romană, dovadă fiind siturile arheologice din localităţile Bârla, Jeica, Domneşti si Mărişelu menţionate în lista monumentelor istorice ale Ministerului Culturii şi Cultelor.

Mariselu apare sub diverse denumiri de-a lungul timpului: Nagyfalu, Magna Villa, Nușfalău. Cea mai timpurie ştire documentară despre localitate datează din 1243 când regele Bela al IV-lea a donat unui nobil un loc de 20 de zile de arat aflat în satul Nagyfalau. În 1332 aşezarea figurează în registrul de dijme papale, ceea ce dovedeşte existenţa unei comunităţi catolice de saşi.

În anul 1529 ,Cetatea Bistriței, împreună cu cele 50 de sate care făceau parte din domeniul acesteia între care se afla şi Mărişelu , au intrat în stăpânirea domnului Moldovei Petru Rareş. Fiul său, Iliaş Rareş, a moştenit de la tatăl său posesiunile transilvănene. Cum saşii nu se împăcau să conviețuiască alături de români, se pare că domnul Moldovei Iliaş Rareş (1546‐1551) a luat măsuri represive împotriva lor.Preoții saşi sunt menționați la Mărişelu în anul 1550. Prin anul 1602, ca urmare a luptelor cu armata generalului Gheorghe Basta, Bistriţa şi satele săseşti au avut de suferit, fiind depopulate iar comunitatea săsească din Mărişelu a scăzut tot mai mult iar cea românească s-a dezvoltat.Preoţii saşi, dar şi comunitatea în sine, vor părăsi Mărişelul pentru totdeauna în anul 1603 sau 1604. Acest lucru îl aflăm în mod lămurit de la nişte evidenţe de cult săsesc în care se spune : „Din acel timp a încetat această parohie (săsească), fiindcă satul a fost ocupat de valahi (români)”. Odată cu plecarea saşilor, localitatea Mărişelu va trece de sub jurisdicţia districtului de Bistriţa sub jurisdicţia districtului de Năsăud. Astfel că românii trăitori pe aceste meleaguri nu-şi uită credinţa drept măritoare ortodoxă şi astfel în anul 1611 construiesc o biserică de lemn, ce se afla aproximativ în dreptul fostei biserici luterane, peste râul Şieu. Biserica a fost construită de săteni, iar pământul pentru amplasarea ei îl primesc de la „guberniul Transilvaniei” (guvernatorul Transilvaniei).

Jeica,mai demult Seica,Selca(în dialectul săsesc Sälk, Schalk, în germană Schelken, Schelk, în maghiară Zselyk) , este atestat documentar in anul 1332, în registrele de dijme papale. În 1453 satul este atribuit lui Iancu de Hunedoara, alături de alte aşezări din districtul Bistriţei. În 1496 în localitate se instalează populaţie maghiară, în urma depopulării satului după incursiunea tătarilor. În timpul reformei protestante locuitorii maghiari ai satului au trecut la de la Biserica Catolică la cea evanghelică. În 1867 ,în locul vechii biserici ,s-a construit actuala biserică. În 1733 sunt înregistrate 3 familii de români în Jeica. În perioada comunistă populația satului a scăzut drastic datorită unor deportări .

Magurele, mai demult Șirling, Șârling, Cucutenii pe Șieu , este atestată din anul 1319. In secolele XIII-XVI este înregistrată ca fiind o aşezare de colonişti saşi aflaţi pe domeniu feudal. În anul 1721 aici se găseau numai 8 familii, în timp ce în anul 1900 se găseau 75 de case cu 341 de suflete pe un teritoriu de 1270 de jugăre.

Atestarea documentară a localităţii Barla ( Birldref,Berldorf, Biereldorf, Berlád) datează din 1319 când moşia era atribuită familiei nobiliare Kocis. În 1455 satul ajunge în stăpânirea lui Iancu de Hunedoara. În anul 1900 satul cuprindea 101 case.

Prima atestare a satului Santioara, mai demult Sântioana Săsească, Sînioana, Sânt-Ioana, datează din anul 1245 când este consemnat satul Sceuivan, iar în anul 1315 se vorbeşte de „populus de Sceuivan”, aparţinând domeniilor regale. La 1602, după expediţiile militare ale lui Basta şi după ciuma care a făcut multe victime, populaţia săsească dispare, Santioara devenind sat românesc. La înfiinţarea graniţei militare această localitate întră între cele militarizate. În anul 1900 satul avea 117 case.

Localitatea Neteni este atestata documentar din anul 1341, fiind un sat iobag.In perioada Evului Mediu localitatea face parte din comitatul Dăbâca. În 1291 regele Ungariei – Andrei al III-lea trece „Villa Neech” (satul Neteni) între posesiunile episcopului de Alba Iulia acordând privilegii celor ce s-ar fi stabilit pe aceste teritorii. În anul 1341 se încearcă o expropriere prin forţă a acestor teritorii de către voievodul Transilvaniei, fapt care determină reacţia Papei, care ameninţă cu excomunicarea. În 1343 moşia este dăruită unui nobil si ramane in continuare un sat iobagesc,iar in anul 1719 comunitatea a adoptat ritul greco-catolic.La recensamantul din anul 1720 erau in satul Neteni 111 locuitori, iar numarul acestora a crescut de-a randul anilor. Astfel ca, in 1850 erau 207 cetateni, iar in anul 1900 erau 325.Odata cu trecerea vremii, tinerii din sat au cam parasit aceste meleaguri si si-au gasit un trai mai bun prin alte parti: fie in strainatate, fie au plecat in orasele mai mari. Acum, doar fiii satului au mai ramas in Neteni, ducandu-si viata mai departe. Albiti de mult, batranii regreta anii care au trecut, dar cel mai mult faptul ca au ramas singuri in sat.In satul Neteni, astazi nu au mai ramas decat 30 de persoane, iar majoritatea au depasit varsta de 80 de ani. Casele parasite, care candva erau locuite, sunt acum in paragina, distruse de vant si ploi. Localitatea Domnesti, mai demult Bileag (în dialectul săsesc Attelsdref,în germană Billak, Attelsdorf, Adelsdorf, Zelt,) este amintită încă din perioada romană datorită exploatărilor de sare care existau aici. În această localitate s-au descoperit urme ale unor exploatări ale sării, din timpul romanilor. Exploatările romane erau, deobicei, camere lungi de 15-30 m, deschise în cariere la zi, cu exploatare în vatră. Volker Wollmann, în monografia sa asupra mineritului , subliniază prezența în imediata apropiere a zăcămintelor de sare, de fiecare dată, a unei fortificații romane. Castrul roman Arcobadara de la Ilișua a apărat exploatările de sare de la Domnești.În documentele feudale localitatea apare ca aparţinând comitatului Dăbâca care ajunge în anul 1228 în stăpânirea episcopiei Alba Iulia. Pentru a se încuraja stabilirea pe aceste teritorii, în anul 1246 se acordă de către regele Ungariei drepturi şi privilegii suplimentare. Localitatea este menţionată sub numele de Billak.